Ghidul patimilor

1. Despre înfrânarea pântecelui

Mai întîi deci vom vorbi despre înfrînarea pîntecelui, care se împotriveşte îmbuibării pîntecelui; apoi despre chipul pos­turilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Pă­rinţi. Aceştia n-au lăsat un singur canon despre postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie si aceeaşi vîrstă; apoi si din pricina slăbiciunii unora sau a unei deprinderi mai gingaşe trupului. Insă un lucru au rînduit tuturor: să fugă de îmbui­bare şi de săturarea pîntecelui.

Iar postirea în fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decît cea de trei sau de patru zile, sau decît cea întinsă pînă la o săptămînă. Căci zic: Cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste mă­sură se foloseşte adeseori si de hrană. Din pricina aceasta se întîmplă că uneori, din covîrşirea postirii, slăbeşte trupul şi se face mai trîndav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mîncării, se îngreuiază şi face să se nască în suflet ne­păsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mîncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici pos­magul nu-1 pot folosi ca hrană toţi.

2. Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti

A doua luptă o avem împotriva curviei şi a poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintîi vîrstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest răz­boi este îndoit, aflîndu-se şi în suflet, şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobîndirea desăvîrşitei neprihăniri şi a adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdro­birea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala, şi lucrul mîinilor, care abia împre­ună pot să oprească pornirile cele neastîmpărate ale sufletului şi să-1 aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine.

Mai înainte de toate însă foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gîndurile murdare (Prov. IV, 23). „Căci dintru aceasta purced, după cuvîntul Domnului, gînduri rele, ucideri, preacurvii, curvii” (Matei XV, 19) şi celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rînduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci spre trezvia minţii, ca nu cum­va, întunecîndu-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gînduri.

3. Despre iubirea banilor

A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţîţările celorlalte patimi, adică a mîniei şi a poftei îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere.

De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor dăca este silinţă şi luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decît cele­lalte patimi şi mai cu anevoie de înfrînt. Căci e ,,rădăcina tutu­ror răutăţilor” (1 Tim. XI, 10) după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoştinţa binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugari, care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au.

De asemenea, observăm la prunci şi acul mîniei cînd îi vedem porniţi asupra celui ce i-a necăjit. Iar acestea le zic nu ocărind firea ca pricină a păcatului (să nu fie, ci ca să arăt că mânia şi pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvir alunecă din cele fireşti ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborîre unii de la alţii, nu spre curvie. Aseme­nea şi imboldul mîniei s-a semănat în noi spre mîntuire ca să mîniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproa­pelui. Prin urmare, nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere?

4. Despre duhul mâniei

A patra luptă o avem împotriva duhului mîniei. Şi cîtă tre­buinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel pur­tător de moarte al duhului acestuia, din adîncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobîndi puterea de-a deosebi cele ce ne sînt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti.

De asemenea, nu putem păzi desăvîrşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noas­tră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. „Căci s-a turburat, zice, de mînie ochiul meu” (Ps. VI, 8).

Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: „Mînia în sînul celor fără de minte sălăşluieşte” (Eccl. VII, 1; Septua-ginta). Dar nu putem dobîndi nici sfaturile mîntuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: „Mînia şi pe cei cuminţi îi pierde” (Prov. XV, 10; Septuaginta). Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: „Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1,20).

5. Despre duhul întristării

A cincea luptă o avem împotriva întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Cînd duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai în­găduie să-şi facă rugăciunile cu osîndire, nici să stăruie cu folos pe lîngă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blînd şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinuieşte scîrbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea turbură toate sfaturile mîntuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui, făcîndu-1 ca pe un ieşit din minte şi legîndu-l de gîndul deznădejdii.

De aceea, dacă avem de gînd să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile rău­tăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Prov. IV, 23). Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănîncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întîlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvînt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl um­ple de amărăciune şi de nepăsare. In sfîrşit, îi pune în minte gîndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de turburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcîndu-se arătată cînd vine vreo ispită care o dă la iveală.

6. Despre duhul trândăviei

A şasea luptă o avem împotriva trîndăviei, care e înjugată cu duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşeală, întristare şi scîrbă chiar şi faţă de locul unde se află, şi de fraţii cu care petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însăşi citirea dumne­zeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gînduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într-alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala.

Pe lîngă acestea mai stîrneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, cîtă nu i s-ar fi întîmplat chiar după un post de trei zile sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte gîndul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în nici un chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce pe la fraţi, dîndu-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-l poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpus­teşte şi mai furios asupra lui, neputînd fi alungat într-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în is­pite.

De nu va găsi însă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-l va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, mdemnîndu-l să colinde mînăstiri multe şi să nu se îngri­jească de nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mâncări şi băuturi mai bune. Căci nimic nu-i năluceşte mintea leneşului, decît gînduri ca acestea. Prin acestea îl încîlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin cîte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, pînă ce îl scoate cu totul şi din cinul monahicesc.

7. Despre slava deşartă

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire, şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dînsa. Atacurile celorlalte patimi sînt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oare­cum lupta cu dînsele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvîntul şi prin rugă­ciune. Dar păcatul slavei deşarte avînd multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvînt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, li­nişte, pînă şi prin îndelunga răbdare.

Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngîmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut îm­pinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvînt, îl amăgeşte prin tăcere, făcîndu-l să-şi închipuie că a dobîndit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbă-nogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor.

8. Despre mândrie

A opta luptă o avem împotriva duhului mîndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatică decît toate cele de pînă aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor, încercînd să-i prăbuşească. Şi, precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mîndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din cele­lalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtu­tea opusă şi căutînd să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul.

Patima mîndriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrguieşte să strice înfrînarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mîn­driei cînd pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cum­plit, care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mîndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa.