Cum a ajuns un mare zgârcit un sfânt al lui Dumnezeu

In partile Africii era un vames, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodata nu miluia pe saraci, nici cugeta la moarte, nici la bisericile lui Dumnezeu nu mergea, nici isi pleca urechile sale catre cei ce cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni Dumnezeu, Cel ce nu voieste moartea pacatosului, ci se ingrijeste de mantuirea tuturor si, cu judecatile pe care le stie, pe fiecare il mantuieste, Acela si cu Petru a facut aceasta, dupa bunatatea Sa, si l-a mantuit pe el, intr-un chip ca acesta:

Intr-o vreme, sezand saracii si scapatatii in ulita, au inceput a lauda casele celor milostivi si a ruga pe Dumnezeu pentru dansii, iar pe cei nemilostivi ii ocarau. Deci a ajuns cuvantul si despre acest Petru, ca este cu totul nemilostiv. Si se intrebau unul pe altul: “Oare, luat-a cineva, candva, vreo milostenie din casa lui Petru?” Si toti zicand ca nimeni n-a luat de la dansul ceva, s-a ridicat un sarac si a zis: “Ce-mi veti da mie si eu voi merge acum si voi scoate de la dansul milostenie?” Si au facut intre dansii ramasag.

Deci, mergand saracul, a stat la poarta casei lui Petru. Iar, iesind Petru din casa si ducand la masa dregatorului un catar incarcat cu paine, i s-a inchinat lui saracul, cel ce facuse ramasag cu tovarasii sai, si a inceput a cere milostenie, intr-adins plangandu-se. Iar el, neafland piatra, a apucat o paine si a aruncat-o in cel sarac si l-a lovit pe el in obraz si s-a dus. Iar saracul, apucand painea, a mers la tovarasii sai, zicand ca din insesi mainile lui a luat painea aceasta. Si a laudat pe Dumnezeu ca Petru este milostiv.

Iar, dupa doua zile, s-a imbolnavit vamesul, pana s-a apropiat de moarte, si s-a vazut intr-un vis, pe sine fiind cercetat la o oarecare judecata si faptele lui, punandu-se in cumpana: de o parte a cumpenelor stateau niste arapi intunecati si rai, iar de cealalta parte stateau niste barbati luminosi foarte si frumosi la chip. Deci, arapii, apucand toate faptele cele rele pe care Petru vamesul le facuse din tinerete si in toata viata sa, le puneau in cumpana, iar barbatii cei din lumina purtatori nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, ca sa puna de cealalta parte a cumpenii si stau infricosati si, nedumirindu-se, ziceau unul catre altul: “Asadar, noi n-avem nimic aici?” Atunci a raspuns unul dintre dansii: “Cu adevarat nu avem nimic, fara numai o paine pe care a dat-o lui Hristos, mai inainte cu doua zile, dar si aceea fara de voie”. Deci, pusera painea aceea de cea parte a cumpenei si indata a tras cumpana mai mult decat cealalta. Atunci zisera catre vames barbatii cei frumosi la chip: “Mergi, sarace Petre, si mai adauga la painea aceasta, ca sa nu te ia pe tine arapii cei rai si sa te duca la munca cea vesnica”.

Deci, venindu-si in sine, Petru cugeta la cele ce vazuse si a cunoscut ca, nu nalucire, ci adevar era visul, ca a vazut toate pacatele ce facuse din tinerete, pe care acum le si uitase, si pe care arapii, adunandu-le, le puneau in cumpana. Si zicea in sine Petru minunandu-se: “Daca o paine, pe care am aruncat-o in fata saracului, atat de mult m-a ajutat pe mine, ca nu m-au luat pe mine diavolii, cu cat mai mult milostenia cea multa, cu blandete si cu osardie facuta, va ajuta acelora care, fara de crutare, isi impart bogatia lor la saraci.” Si de atunci s-a facut mult preamilostiv, cat nici pe sine n-a voit sa se crute.

(Întâmplare din viaţa Sfântului Petru Vameşul)